Construcţia subiectului într-un basm cult studiat

Povestea lui Harap-Alb, de I. Creangă
- caracterizarea lui Harap-Alb -
Naraţiune amplă, în care personaje supranaturale, dar şi reale trec prin întâmplări fabuloase pentru a susţine ordinea valorică a binelui, basmul este o specie de largă răspândire în literatură, având rădăcini mitice şi o anumită schemă narativă. Basmul cult se definește prin prelucrarea structurilor populare ale speciei în cadrul unei opere originale, în care elementele folclorice se asociază celor proprii operei unui scriitor.
Epoca Marilor Clasici reprezintă o perioadă de maximă efervescență în evoluția literaturii române prin reușite de excepție, în toate cele trei genuri literare: liric – Mihai Eminescu, dramatic – I. L. Caragiale și epic – Ion Creangă și I. Slavici. Considerat a fi cel care a consacrat specia basmului în literatura română, Ion Creangă, preia în „Povestea lui Harap-Alb” schema populară, dar o transferă în registrul cult prin atmosferă, umor dialogic, dramatizarea povestirii.
Capodopera prozei de inspiraţie folclorică şi de factură realistă, basmul „Povestea lui Harap-Alb” a fost publicat inițial în revista „Convorbiri literare”, la 1 august 1877, apoi în ziarul „Timpul” și considerat „o adevărată epopee a poporului român” (Garabet Ibrăileanu). Tema textului este specifică basmului: lupta dintre bine și rău, deznodământul surprinzând triumful binelui. Fiind o creație cultă, scriitorul introduce și tema maturizării eroului, opera dobândind astfel aspectul unui bildungsroman.
Personajele basmului sunt purtătoarea ale unor valori simbolice, binele (eroul, craiul) și răul (Spânul, Împăratul Roș), în diferitele lor ipostaze. Fiind un text cult, autorul ambiguizează caracterul unor personaje, acestea transformându-se pe parcursul diegezei sau dobândind alte valențe. De exemplu, fata Împăratului Roș trece de partea binelui după ce se îndrăgostește de Harap-Alb, iar personajele negative au și rol pozitiv, ele contribuind la evoluția interioară a protagonistului.
Ca orice personaj literar, și Harap-Alb este construit pe baza a două coordonate: ca instanță narativă și ca referent uman. Astfel, primul parametru ce întregește portretul acestuia vizează încadrarea sa estetică. Din acest punct de vedere, Harap-Alb este un personaj principal, datorită ocurenţei din discursul narativ, pivot al diegezei, datorită importanţei pe care o are în transmiterea mesajului operei şi protagonist, deoarece susţine dominant diegeza. De asemenea, este un personaj pozitiv, eponim, numele lui regăsindu-se în titlul operei, reprezentând în acelaşi timp un oximoron, deoarece „harap” are sensul de rob de culoare, iar „alb” este opus semantic. Este personaj rotund sau tridimensional, deoarece evoluează pe parcursul operei, devenind, în urma călătoriei întreprinse, pregătit pentru a fi conducătorul unui regat, dar şi al unei familii. Statutul social este surprins în ipostazele inițierii: fiu de crai (superioritatea mezinului)), slugă – Harap-Alb (naivitatea îl face să fie păcălit de spân), pețitor (să o aducă pe fata Împăratului Roș), împărat.
Spre deosebire de basmul popular, Creangă aduce și câteva elemente de noutate în tipologia personajului. Astfel, Harap-Alb este personaj real și nu fabulos, nu are nicio calitate supranaturală, G. Călinescu asemănându-l chiar cu un flăcău de la țară datorită mentalității sale. Astfel, din punct de vedere psihologic, acesta trece prin stări conflictuale, dar alege calea cea mai bună, este o fire sensibilă, are momente de îndoială, de ezitare specific umane, dovedind curaj în alte secvențe. În urma transformării lui în slugă, acesta evoluează psihologic, devenind perseverent și sociabil, lucru care îl ajută în demersurile și încercările sale. Statutul moral al personajului este fixat de G. Călinescu, care apreciază că „omul de soi se cunoaște sub orice strai”, fiind un erou tipic de basm prin bunătate, generozitate și curaj.
Al doilea parametru pe care este construit personajul vizează statutul său de referent uman, ființa pe care o imaginează. Aceasta se va întregi în mod evident pe baza portretului fizic și a celui moral. Prosopografia nu este bine conturată, pentru că eroul trebuie să facă dovada unui profil moral deosebit. Totuși, mezinul beneficiază de un crochiu de portret fizic, realizat pe baza caracterizării directe din afirmaţia naratorului, conform căreia fata împăratului Roş fura cu ochii pe „Harap-Alb” sau din notația: „are o înfățișare plăcută”.
Portretul moral, numit şi ethopee, este conturat cu ajutorul caracterizării directe, din discursul naratorului - „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste”, al altor personaje și prin autocaracterizare, adică aserţiunile personajului despre el însuşi. Pornind de la ideea că „omul e dator să încerce”, Harap-Alb singur afirmă că va porni şi el într-un noroc şi „cum o da Dumnezeu”. Sfânta Duminică pune de la început în evidență caracterul de „ales” al personajului, anticipându-i destinul („luminate crăișor”), dar încearcă să-l impulsioneze, făcând referire la defectele sale: „slab de înger”, „mai fricos ca o femeie”. Spânul îi recunoaște unele calități („pentru vrednicia lui mi l-a dat tata”), dar se arată și înverșunat contra vrednicei sale slugi: „fecior de om viclean”, „slugă netrebnică”, „slugă vicleană”.
Partea cea mai amplă a portretului moral se compune însă cu ajutorul caracterizării indirecte, trăsăturile sale definitorii fiind deduse din gândurile, vorbele şi faptele sale. Astfel, Harap-Alb întruchipează înalte principii morale cultivate de aproape orice basm, precum adevărul, curajul, onestitatea, cinstea şi prietenia, asemuindu-se cu feţii-frumoşi din basmele populare, dar rămânând totodată în zona umanului. Deşi are însuşirea miraculoasă de a înţelege graiul animalelor şi al insectelor, el reprezintă un fecior din Humuleşti, prietenos, cuminte şi ascultător.
O trăsătură semnificativă a eroului este curajul, evidențiată în cel puțin două momente esențiale în evoluția acestuia: când îl înfruntă pe tatăl său deghizat în urs şi când împlineşte toate poruncile spânului. Podul, locul unde se desfăşoară încercarea pusă la cale de către Crai, leagă sfârşitul împărăţiei de începutul unui spaţiu enigmatic, nesfârşit, ameninţător, plin de păduri şi drumuri întortocheate. Despărţirea tatălui de fiu se face la pod şi este una ritualică. Craiul îşi supune şi fiul cel mic la proba curajului, aceasta fiind trecută cu bine datorită ajutorului primit de la calul năzdrăvan. Încercarea feciorilor se face la pod, simbolismul trecerii şi caracterul său primejdios fiind specific unui început de călătorie iniţiatică. Craiul le verifică într-un fel fiilor săi sentimentele, caracterul, capacitatea de a face faţă unei astfel de probe pentru a vedea dacă vreunul dintre ei se dovedeşte vrednic de a pătrunde tainele necunoscutului ce îi aşteaptă dincolo de pod. Proba podului este una crucială în desfăşurarea procesului de iniţiere al tânărului fiu de crai, deoarece este o primă verificare, fără de care el nu ar fi putut demonstra că este capabil să-şi ducă misiunea la bun sfârşit. Tatăl este martorul indiscutabil al acestui fapt, el este cel care afirmă cu multă siguranţă că Harap-Alb va fi negreşit demn de a săvârşi aceast menire: „Fătul meu, bun tovarăş ţi-ai ales; de te-a învăţat cineva, bine ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut. Mergi de-acum tot înainte, că tu eşti vrednic de împărat.” Pielea de urs pe care i-o dăruiește tatăl, simbol al războinicilor, îl va ajuta în depășirea probelor ulterioare și îi ghidează o trăsătură esențială pe drumul devenirii, curajul. Craiul îi dă mezinului un ultim sfat înainte de a pleca la drum: „în călătoria ta ai să ai trebuință și de răi și de buni”, sugerând că va căpăta experiență numai dacă se va confrunta atât cu aspectele pozitive, cât și cu cele negative care definesc viața, dar instituie și o dublă interdicție: „dar să te ferești de omul roș, iar mai ales de cel spân…”
O altă scenă definitorie pentru curajul eroului este aducerea sălăților. Într-o primă probă la care este supus de Spân, Harap-Alb este nevoit să aducă sălăţi din Grădina Ursului, aceasta constituind prima piedică în drumul său. Tot acum el primeşte de la „dascălul” său o inţiere complexă a trupului şi a sufletului. Orice călătorie presupune însă şi un popas, de acestă dată eroul ajunge în zbor la o căsuţă singuratică, secretă, aptă pentru un ritual, unde o găseşte pe cea care va urma să ducă la bun sfărşit acest proces: Sfânta Duminică, „singura care ştie ce-i de făcut”. Faptul că locul iniţierii se găseşte pe o insulă nu este de loc întâmplător, căci insula este cea care „reuneşte simbolurile vieţii şi sensurile morţii” (Mircea Eliade). Harap-Alb stă în casa iniţierii cam o zi şi o noapte, timp în care Sfânta Duminică prepară o licoare magică ce îi va aduce ursului, spirit păzitor, duh al rodniciei şi simbol al longevităţii şi nemuririi, somnul cel lung. Se realizează o ieşire din universul normal şi o trecere prin perdeaua de foc a timpului, adormirea ursului din basm corespunzând cu intrarea în hibernare a ursului mitic, simbol al amorţirii naturii pe timpul iernii. Însă, elementul nou al operei în sine este, nu numai consistenţa licorii, alcătuită din lapte şi miere, alături de „somnoroasă”, ci şi faptul că neofitul reuşeşte să „îmbuneze” ursul, transformându-l într-un duh benefic, necesar iniţierii. Însă, când efectul dispare, ursul se repede la Harap-Alb, care e nevoit să fugă, îmbrăcat în haina de urs primită de la tatăl său. Astfel, în basm, prima probă ia sfârşit în momentul în care eroul aruncă blana de urs şi se întoarce învingător la coliba iniţiatică, unde mistagogul (Sfânta Duminică) îi povesteşte ce trebuie să facă în continuare, pas cu pas, pregătindu-l pentru următoarele probe.
Un alt mijloc de caracterizare a personajului este cea realizată prin nume. Numele personajului este un oximoron, combină contrariile. Termenul „Harap” sugerează starea de slugă, de sclav în care este plasat eroul. Culoarea sugerată de acesta, negru, trimite către întunecimea primordială, fiind culoarea morții inițiatice. Este, de fapt, faza inițială a unei evoluții progresive, negrul fiind asociat principiului feminin Yin, terestru, negativ. Adăugarea epitetului „Alb” este semnificativă pentru caracterul integru al eroului, albul fiind simbol al purității, emblema adevărului și a dreptății. De asemenea, poate sugera nemurirea, în unele tradiții „insula albă fiind insula nemuririi”. Vasile Lovinescu, în „Creangă și creanga de aur” face o interpretare în cheie mitică a acestui basm, pe care îl consider un pelerinaj spre Unitate. In stabilirea acestei unități, Harap Alb are rolul principal: e un Yin-Yang autohton, menit să stabilească organicitatea acestei lumi. Așadar, numele lui Harap-Alb, format din două nonoculori unește în el răul și binele, întunericul și lumina, defectele și calitățile.
De obicei în basm sunt prezente elemente de limbaj popular, dar sporadic, Creangă se detaşează net în această direcţie, el fiind creatorul unui stil original şi a unor structuri narative ce fac deliciul oricărui lector competent. La nivel lexical, Creangă foloseşte încă din incipit limba populară, impregnată de termeni regionali, arhaici, cu rolul de a spori autenticitatea operei, trăsătura stilistică dominantă fiind oralitatea, aceasta fiind creată pe baza unor variate procedee. Astfel, dialogul invadează tot textul basmului, imprimând un ritm alert povestirii. De asemenea, alte elemente ale oralităţii sunt expresiile onomatopeice: „Şi pornesc ei, teleap-teleap”, „zbrr!...pe vârful unui munte”, folosirea dativului etic („și odată mi ți-l înșfacă”), diminutive („trebușoara”), formule specifice oralității („toate ca toate”, „vorba aceea”), proverbe și zicători („omul sfințește locul”), versuri populare sau fraze ritmate („de-aș ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi”), cuvinte și expresii populare, regionalisme. Umorul este şi el prezent de-a lungul discursului narativ şi constă în exprimarea poznaşă, mucalită („Tare-mi eşti drag!...Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi”), în comicul numelor: Ochilă, Setilă, Flămânzilă și în diminutivele cu valoare augmentativă: „buzişoare”, „băuturică”.
Prin conotaţiile sale multiple, Povestea lui Harap-Alb este „cel mai complex basm” (N. Manolescu), este povestea destinului uman, o ilustrare genială a viziunii lui Creangă asupra lumii, care pune în evidenţă idealurile de dreptate, de adevăr şi de cinste.