Microsoft Word Relief fluvial
Terasele din lungul văilor sculptate în regim de platformă
Download 92.33 Kb. Pdf ko'rish
|
relief fluvial (1)
Terasele din lungul văilor sculptate în regim de platformă oferă o succesiune a treptelor, în general, uniformă ca profil longitudinal, dar cu extindere mai mică în faciesurile uniforme și moi (Jijia din Câmpia nisipo-argilosă a Moldovei are terase dezvoltate fragmentar ca și Bîrladul și afluenții săi în Podișul luto-nisipos al Bîrladului). În același timp, Bahluiul care și-a dezvoltat valea la contactul dintre Podișul Sucevei și Podișul Central Moldovenesc cu Câmpia Moldovei are terase mult mai dezvoltate. Pe valea Prutului se întâlnesc șapte nivele de terase cu următoarele altitudini relative: 10-15 m; 20-30 m; 30-35 m; 55-60 m; 85-100 m; 100-120 m; 140-150 m; (local unele trepte apar dedublate). Profilul longitudinal al teraselor Prutului nu prezintă deformări importante cu excepția părții nordice unde înălțările neotectonice mai accentuate au provocat ușoare inflexiuni în profilul podurilor de terasă. Terasele se dezvoltă mai ales pe stânga râului, dar în aval de Costuleni se păstrează treptele de terasă cu acumulativ în partea superioară, poduri întinse și fragmentare prin dezvoltarea unor afluenți laterali (80-100 m; 150-160 m altitudine relativă, așa cum se întâmplă pe dreapta văii Moșna); aceste trepte de terasă nu au fost menționate ca atare în literatură, ele considerându-se ca aparținând unor platouri structurale derivate, glacisuri sau „depresiuni”. Se pare că la nivelul teraselor superioare valea Prutului forma un culoar morfologic larg de peste 10 km între Podișul Bîrladului și Podișul Codrilor din Basarabia. Valea Siretului împinsă mereu spre est datorită aportului importanților afluenți carpatici are dezvoltate cele 12 nivele de terase, prezente aproape în exclusivitate pe partea dreaptă. Cele mai interesante complexe aluvionare de terasă se întâlnesc în zonele de confluență cu râurile carpatice: Suceava (între Slobozia și Adîncata); Moldova (între Roman și Gherăiești); Bistrița (între Bacău și Galbeni); Trotuș (între Adjud și Sascut). La sud de Mărășești, terasele Siretului coboară până la nivelul câmpiei datorită zonei de subsidență din nord-estul Câmpiei Române. Remarcăm faptul că între terasele Siretului și ale afluenților există diferențe de altitudine, cele ale afluenților fiind mai joase în raport cu nivelul lor de bază. Altitudinea relativă a teraselor prezintă unele diferențe de la sector la sector, dar prin generalizare ele se pot încadra în următoarea scală: 10-15 m; 20-30 m; 30-35 m; 55-60 m; 85- 100 m; 100-120 m; 140-150 m; 200-210 m; în zonele de confluență mai apar încă două-trei nivele încât seria completă a teraselor Siretului este de 11-12 nivele. Terasa de 200-210 m a Siretului situată în aval de aua Ruginoasa atestă faptul că acest râu a avut traseul actual și înainte de formarea acestei șei. Între bazinul Siretului și bazinul Prutului s-a manifestat o „concurență” permanentă, rezolvată întotdeauna în favoarea Prutului care se află cu peste 100 m mai jos la nivelul luncilor actuale de pe aceleași traverse vest-est. S-au format astfel șei, precum: Dersca-Lozna, Bucecea, Ruginoasa (unii afluenți de pe stânga Siretului au fost „răpiți” prin captare de afluenți ai Prutului, cu nivel de bază mult mai coborât). Într-o lucrare recentă, noi am demonstrat prin procedee de analiză statistică faptul că momentul cel mai favorabil pentru realizarea captărilor a fost atunci când râurile afluente de ordinul cinci ale Jijiei aveau ordinul unu pe scara evoluției sistemelor hidrografice, sensu Horton-Strahler (I. Bojoi, M. Apetrei, M. Vârlan, 1998). Valea Bîrladului, sculptată de un râu tipic de platformă monoclinală, are șapte nivele de terasă, cea mai înaltă fiind de 190 m și aflându-se în bazinul superior, la contactul dintre Podișul Central Moldovenesc și Podișul Bîrladului. În cursul mijlociu și mai ales inferior al acestui râu numărul și dezvoltarea treptelor de terasă se reduc foarte mult. Aceasta se poate explica prin vârsta mai recentă a Bârladului în cursul inferior și prin influența pe care a exercitat-o, încă de multă vreme, aria de subsidență din Câmpia Siretului Inferior. În aria de platformă peste care se suprapune Câmpia Română prezența teraselor o întâlnim în două situații: în lungul râurilor autohtone, foarte tinere și cu terase puține și discontinui sau chiar fără terase (în zonele subsidente și de divagare); în lungul râurilor alohtone care își au bazinele superioare în spațiul montan. Cel mai complex sistem de terase din Câmpia Română se întâlnește în lungul Dunării. În Defileul de la Porțile de Fier există nouă nivele de terase, cel mai înalt (200 m) marcând momentul instalării cursului Dunării pe actualul traseu; această suită de nouă terase dezvoltate pe stânga se păstrează numai până la confluența cu Desnățuiul. De aici până la confluența cu Jiul s-au format șapte terase, apoi până la Argeș șase terase, până la Mostiștea trei terase, iar mai la nord terasele nu se mai diferențiază de suprafața netedă a Câmpiei Bărăganului. Terasele Dunării se încadrează în următoarele limite de altitudine relativă: 7-10 m; 15-20 m; 27-35 m; 45-55 m; 60-70 m; 75-90 m; 100-105 m; 125-140 m; 200 m (numai în defileu). Reducerea treptată a numărului de terase și a ecartului altitudinal ridicat la nivelul podului aceleiași terase se explică prin modul de instalare al cursului Dunării odată cu retragerea, neuniformă a lacului getic spre est și influența ariilor cu mișcări epirogenetice pozitive și negative. Aceste influențe se resimt și în caracteristicile teraselor afluenților principali ai Dunării. Astfel, Argeșul și Dâmbovița după ce coboară în Câmpia Piteștilor își extind considerabil podurile teraselor pentru ca apoi să se „piardă” în aria de divagare de la Titu. Terasele ce apar mai la sud de câmpia tabulară, au podurile foarte largi dar sunt numai în număr de trei trepte distincte. De asemenea, terasele Oltului și Jiului au în sectoarele de defileu dezvoltare fragmentară, cu altitudini de la 25-35 m până la 150-160 m. În unitatea submontană s-au format 7-9 nivele, cel mai înalt fiind de 200-210 m. Pe măsura apropierii de zonele de confluență cu Dunărea, atât numărul cât și altitudinea relativă a teraselor descresc foarte mult. În Depresiunea Transilvaniei numărul și altitudinea relativă a teraselor din principalele bazine hidrografice (Olt, Mureș, Someș) prezintă anumite diferențieri deși condițiile morfoclimatice din pleistocen au fost asemănătoare. Probabil vârsta văilor, modul de formare, poziția nivelelor de bază și regimul neotectonic sunt răspunzătoare de diferențierile în situația teraselor pe bazine hidrografice. Astfel, Oltul, între ieșirea din defileul Racoș și intrarea în defileul Turnu Roșu-Cozia are numai patru nivele de terasă dezvoltate pe partea stângă în urma împingerii puternice a râului spre nord de către afluenții proveniți de pe clina postișă a Masivului Făgăraș; acest sector al văii Oltului este recent, el asigurând legătura prin captare dintre Oltul transilvan superior și cel getic mult mai vechi (în defileul Turnu Roșu-Cozia, probabil antecedent după cum rezultă din poziția fragmentelor de terasă păstrate până la altitudinea de 150-160 m). Mureșul și Someșul au 8-9 nivele de terasă dar altitudinile lor nu sunt decât rareori racordabile datorită poziției diferite a nivelelor de bază și deformărilor tectonice. Sistematizând informațiile existente rezultă că în Podișul Transilvaniei altitudinea relativă a teraselor se încadrează în următoarea scală: 8-12 m; 15-22 m; 35 m; 50-55 m; 85 m; 90-100 m; 140 m și 160-200 m. Râurile care străbat Munții Apuseni, Dealurile și Câmpia de Vest sunt însoțite de șase nivele de terasă în munți și depresiunile intramontane, cinci nivele în treapta dealurilor și trei în câmpiile înalte (în câmpiile subsidente terasele lipsesc). Scara altitudinilor relative ale teraselor păstrate în lungul văilor montane este următorea: 8-12 m; 18-25 m; 35-50 m; 60-80 m; 90- 115 m; 140-160 m. Unii umeri și înșeuări având poziție altitudinală mai înaltă de 180-200 m sugerează existența de paleocursuri diferite față de traseele văilor actuale. În Dealurile de Vest și la nivelul câmpiilor premontane înalte se deosebesc terase având următoarele altitudini relative: 2-3 m; 6-8 m; 15-20 m; 20-40 m; 50-60 m. În Dobrogea unde râurile sunt scurte se pot identifica trei nivele de terasă: 10-15 m; 20- 30 m; 50-60 m; acestea se racordează perfect cu treptele de abraziune marină cu care se contopesc în apropiere de țărm. Ca structură, terasele fluviale din România sunt sculptate direct în rocă (în văile înguste, defilee), au soclul săpat în rocă și partea superioară a frunții formată din aluviuni (majoritatea teraselor mijlocii și înalte din unitățile montane), sunt formate pe întregul front de terasă din aluviuni (terasele aluvionare). Terasele din ultima categorie menționată formează trepte de fund de vale din zona montană, la fel ca majoritatea nivelelor mijlocii și inferioare din unitățile extracarpatice; ele pot fi tinere, rezemate sau îmbucate, baza aluvionarului aflându-se mult sub nivelul luncilor actuale. Grosimea aluvionarului de bază variază de la 2-3 m la 40 m și achiar mai mult în zonele subsidente. S-a observat că terasele medii (cu altitudine relativă de 25-60 m) sunt frecvent acoperite la partea superioară cu o cuvertură de materiale loessoide, atât în regiunile montane cât și în cele extramontane, cu grosimi de la câțiva metri până la peste 20 m; în deschideri se observă orizonturi de soluri fosile precum și zone cu diferite grade de alterare. Vârsta teraselor din România trebuie considerată ca o problemă insuficient rezolvată. Ab initio, se consideră că terasele mai înalte de 200 m sunt pliocene iar cele mai joase sunt pleistocene și chiar holocene. Dacă datarea teraselor în sens geologic, ca vârstă a depozitelor aluvionare dispune de posibilități mai concrete prin determinarea conținutului de faună și floră, izotopi radioactivi ai carbonului, resturi arheologice, datarea treptelor morfologice așa cum apar ele în relieful actual este mai dificil de realizat. Aceasta datorită faptului că decuparea treptelor prin eroziune s-a făcut după depunerea depozitelor iar momentul începerii reprizei de adâncire a văilor este greu de stabilit; pe de o parte, podul teraselor a suferit deformări datorită mișcărilor pozitive și negative, parazitării prin aport lateral, eroziune areolară ș.a. În asemenea condiții, altitudinea relativă a teraselor poate reprezenta doar un indiciu aproximativ pentru stabilirea vârstei. Chiar și regula conform căreia terasele mai înalte sunt mai vechi decât terasele mai joase prezintă excepții: în ariile de subsidență activă de durată mare, terasele tinere sunt mai înalte decât terasele mai vechi (care pot fi chiar îngropate, cum se întâmplă în câmpia de subsidență a Siretului Inferior). După o schemă foarte generală, terasele mai înalte de 120 m (dar nu mai mult de 200 m) sunt de vârstă pliocen inferioară, cele cu altitudini de 60 m și 115 m sunt pleistocen medii; terasele cu altitudini mai mici de 60 m sunt pleistocen superioare și poate chiar holocene. În raport de condițiile climatice și mediul morfogenetic în care au luat naștere, atât depozitele aluvionare cât și treptele morfologice de terasă s-au putut forma în timpul glaciarelor, interglaciarelor precum și în episoadele de tranziție dintre acestea; procesele de acumulare sau de eroziune și de adâncire a văilor au fost controlate de apele pluviale, topirea ghețarilor și a zăpezii, variațiile de debit ale râurilor etc. Pentru teritoriul României cunoașterea teraselor fluviatile este esențială pentru înțelegerea mecanismelor și momentelor principale de evoluție a văilor și a întregului relief din pleistocen și din holocen. Download 92.33 Kb. Do'stlaringiz bilan baham: |
Ma'lumotlar bazasi mualliflik huquqi bilan himoyalangan ©fayllar.org 2024
ma'muriyatiga murojaat qiling
ma'muriyatiga murojaat qiling