Microsoft Word Relief fluvial

Luncile râurilor s-au format în totalitatea lor în postglaciar sau mai exact în holocen. 
Unele rudimente de lunci mai vechi decât holocenul se întâlnesc numai pe șeile de captare 

---

hidrografică sub formă de elemente morfologice relicte. Plecând de la faptul că terasele râurilor 
sunt foste lunci iar luncile sunt terase în devenire se desprinde ideea că între terasă și luncă 
există o filiație spațio-temporală și genetică foarte clară. 
Dezvoltarea 
teraselor 
și luncilor pe mai mulți kilometri în secțiune transversală nu 
înseamnă că debitele râurilor care le-au format au avut în mod constant mărimi care să acționeze 
pe asemenea spații. Este greu de imaginat că Bahluiul a avut vreodată lățimi de 4-5 km, cât 
măsoară valea sa terasată din zona Iașului sau Prutul a cunoscut lățimi de peste 10 km, cât 
măsoară valea sa terasată din avale de Bohotin. În mod cert, lățimea maximă a luncii 
corespunde cu dimensiunea spațiului inundat la viiturile excepționale. Deci profilul transversal 
de vale este controlat în partea sa inferioară de lățimea luncii râului; poziția luncilor nu s-a 
păstrat mereu aceeași la nivelul teraselor, ci înregistrându-se „pendulări” laterale care au calibrat 
secțiunile diferitelor văi. 
Dacă luncile actuale, ca pat de meandrare a albiilor majore depind de migrarea 
meandrelor și de magnitudinea viiturilor, dimensiunile secțiunilor de vale terasată depind de 
migrarea spre stânga sau spre dreapta a luncilor care au prefațat formarea fiecărui nivel de terasă 
în parte. Luncile sunt forme fluviale de eroziune-acumulare cu o evoluție spasmodică, supusă 
controlului ordinelor de mărime ale râurilor, regimului precipitațiilor, regimului scurgerii, 
alcătuirii litologice a patului și parametrilor morfometrici de mărime a suprafețelor bazinelor 
hidrografice. 
Reglarea 
formării luncilor se realizează prin aportul afluenților și prin mecanismele 
disipării energiei în cadrul tendinței de uniformizare a lucrului mecanic al râurilor pe unitatea de 
lungime a profilului longitudinal. Fiecare confluență marchează un impuls în funcționarea 
sistemului după care acest impuls se „stinge” treptat, urmând o relaxare a sistemului până la 
următoarea confluență. Această succesiune de intensificări și diminuări în sistemele dinamice de 
albii controlează procesele de agradare și degradare pe termen lung în formarea luncilor.
Între parametrii morfometrici de luncă și din bazin există anumite raporturi statistice de mare 
stabilitate ca expresie a funcționării echilibrului morfodinamic în formarea și evoluția acestor 
forme de relief.
Luncile râurilor din România s-au format în holocen, succesiv de la ordinul cel mai mare 
până la ordinul doi (sensu Strahler). Cu cât ordinul de mărime din cadrul sistemului hidrografic 
este mai ridicat cu atât luncile corespunzătoare sunt mai vechi. Luncile cele mai tinere aparțin 
râurilor de ordinul doi. Segmentele de râu de ordinul unu nu întrunesc condițiile morfogenetice 
de formare a unor lunci tipice. 
Dimensiunile luncilor, exprimate prin parametri liniari (lățime, lungime) și areali 
(suprafață) depind de unitățile morfostructurale în care acționează râurile, condițiile 
hidroclimatice și ordinul de mărime a râurilor. 
Luncile 
cele 
mai 
întinse 
și complexe se întâlnesc în cazul râurilor mari. Astfel, lunca 
Dunării, cu dezvoltare simplă între Drobeta-Turnu Severin și Tulcea, cu lățimi de peste 15 km 
capătă valențe de subunitate fizico-geografică cu un pronunțat grad de individualitate. 
În 
unitățile muntoase, luncile au de regulă dezvoltare redusă, excepție făcând 
depresiunile intramontane cu caracter subsident. În lungul râurilor de ordinul doi luncile au 
aspect miniatural, cu lățimi de doi-trei metri, cu meandre și pantă accentuată: de exemplu, valea 
Putnei către zona de obârșie, situată în Pasul Mestecăniș; la fel apare lunca miniaturală din 
lungul pârâului Piatra Roșie, dinspre Pasul Pângărați. 
În cazul râurilor mai mari cum sunt Suceava, Moldova, Ialomița, Argeș, Timiș, Crișuri 
luncile au lățimi care variază de la sub 100 m până la 1000 m. În depresiunile intracarpatice 
precum: Giurgeu, Ciuc, Brașov, Zarand, Beiuș luncile ocupă până la o treime din lățimea 
vetrelor depresionare. În asemenea cazuri panta longitudinală este de 1-4‰, având valori mai 
scăzute decât panta laterală a luncilor. În cadrul luncilor din zona montană se individualizează 
frecvent 2-3 trepte de luncă, fiecare dintre ele corespunzând la o anumită frecvență și 
magnitudine a viiturilor. Treapta de luncă cea mai coborâtă, cu altitudinea relativă de 0,5-2 m, 
apare prunduită cu aluvionar recent, încât asociațiile vegetale sunt precare iar procesele 
pedogenetice se află în stadiu incipient; treptele mai înalte de 2 m au soluri aluvionare mai 
evoluate, frecvența viiturilor fiind mai mică. 

---

În zonele de confluență, luncile râurilor montane sunt supraînălțate prin aport lateral și 
se folosesc pentru amplasarea unor așezări omenești; acestea sunt însă mereu amenințate de 
inundații laterale, mai ușor de controlat decât marile viituri ale râurilor principale. 
În depresiunile subcarpatice, luncile râurilor adaptate la structura sinclinală capătă lățimi 
considerabile: Ozana, Cracău, Tazlău, Cislău, Tismana ș.a. Lățimile luncilor prunduite recent 
din ariile subcarpatice pot atinge 500-700 m, în condițiile împletirii și despletirii albiilor, care 
capătă caracter fascicular. Îndeosebi în zonele piemontane acest aspect al luncilor dă o notă 
distinctă întregului peisaj de la partea inferioară a văilor. În Subcarpații Moldovei, Subcarpații 
Getici, dealurile piemontane din sud, dar și în Dealurile Banato-Crișene, luncile pot atinge 
lățimi de 2-5 km, încluzând aici și treptele mai rar inundabile. 
În 
Podișul Moldovei luncile cele mai mari se întâlnesc în lungul râurilor de ordinul 8-9: 
Prut, Siret. Luând în considerare și treptele foarte rar inundabile (probabilitate de 0,5%) lățimea 
luncilor depășește frecvent 5 km. Panta lor longitudinală și transversală este sub 2‰, apar 
frecvent brațe secundare (Sirețele, Prutețe), meandre rătăcitoare, belciuge, scruntare iar la 
confluențele principale relieful este supraînălțat. 
Contrar 
așteptărilor, grosimea aluvionarului de luncă este mai mare în sectoarele mijlocii 
ale profilelor longitudinale ale râurilor și nu în cele inferioare cum ar fi de așteptat. De 
asemenea, între confluențele succesive, grosimea aluvionarului este mai mare în zona 
confluenței din aval; în acest mod rolul confluențelor se manifestă și în ajustarea grosimii și 
texturii aluvionarului din amonte în aval. În cadrul treptelor de luncă se observă individualizarea 
clară a unor fâșii longitudinale, cu comportament și caracteristici geohidromorfologice distincte; 
apariția lor este rezultatul modului de formare a luncilor în timpul viiturilor. În preajma albiilor 
minore se formează grinduri longitudinale ca urmare a depunerii repetate a sedimentelor 
psamitice la ieșirea râului din matcă. Aceste grinduri sunt asimetrice, cu o pantă mai rapidă spre 
talveg și mai prelungită spre exterior, având altitudini cu 0,5-1,5 m mai mari decât nivelul 
general al suprafeței de luncă. Textura mai mare a materialelor aluvionare face ca aceste 
grinduri late de la câțiva metri până la câteva zeci de metri să fie mai zvântate decât restul 
luncii. Uneori grindurile longitudinale împiedică realizarea confluențelor, încât râurile afluente 
curg paralel cu râul colector (Jijia, după ieșirea în lunca Prutului curge paralel cu acesta din 
urmă circa 70 km; Rîșca are o albie minoră paralelă cu a Moldovei pe mai mulți kilometri, etc). 
Se întâlnesc și cazuri când grindurile longitudinale ale colectorului și afluenților se unesc 
formând o treaptă de luncă comună. 
O a doua fâșie longitudinală din cadrul luncilor o constituie un uluc mai coborât, cu apa 
subterană mai apropiată de suprafață, cu brațe părăsite, meandre puțin obturate, gârle, areale cu 
exces de umiditate prelungită. În cadrul râurilor extracarpatice mari, ulucele mediane ocupă 
suprafețe întinse și pun cele mai dificile probleme de geomorfologie aplicată datorită excesului 
de umiditate: Siretul, Bârladul, Jijia, Buzăul, Ialomița, Argeșul ș.a. 
În Câmpia de Vest, datorită grindurilor longitudinale înalte, suprafața albiilor minore, 
prin aluvionare recentă este suspendată față de ulucul median care se află frecvent cu suprafața 
topografică sub nivelul freaticului; aceasta explică extinderea ocupată de terenurile cu exces de 
umiditate din Câmpia Someș-Crasna, Câmpia Crișurilor, Câmpia Mureșului, Câmpia Banatului.
Trecerea de la suprafața de luncă spre versanți se realizează în două moduri: prin